24 IANUARIE 1859
După mai bine de două secole de la prima încercare de unificare a românilor într-un singur stat – să recunoaştem, cu conotaţii politice, nu naţionale – generaţia de la 1848, instruită în marile universităţi europene, pătrunsă de spiritul vremurilor şi hotărâtă să depăşească toate barierele politice ridicate de conjunctura internaţională pentru împlinirea dezideratului – Unirea, reuşea, în 1859, să pună piatra de temelie a României moderne.
Contextul internaţional al Unirii
La jumătatea secolului XIX, Rusia devenea principala putere a Europei, hotărâtă să-şi împingă hegemonia cât mai departe spre vest, profitând de crizele politice şi sociale care afectau atât Franţa şi Austria, cât mai ales Imperiul otoman. Mizând pe o conjunctură internaţională favorabilă, Rusia ocupă, în iunie - iulie 1853, Principatele Române, fără o declaraţie prealabilă de război, convinsă fiind că poate pune capăt dominaţiei otomane la gurile Dunării şi strâmtori. Îngrijorate de expansiunea ţaristă, Anglia şi Franţa se manifestă în favoarea unei intervenţii împotriva Rusiei. Încurajat de atitudinea puterilor occidentale, Imperiul Otoman declară război Rusiei, la 4/16 octombrie 1853. Începea războiul Crimeei (1853-1856), purtat între Rusia, pe de o parte şi Imperiul Otoman, Marea Britanie, Franţa şi Regatul Sardiniei, pe de altă parte, un conflict ce avea să aducă în prim-planul politicii europene, pentru prima oară, soarta singurului popor latin din răsăritul Europei.
Moartea ţarului Nicolae I (în primăvara anului 1855, fiind succedat de Alexandru al II-lea) şi evoluţia operaţiunilor militare, care au culminat cu pierderea Sevastopolului (septembrie 1855), au determinat Rusia să caute o încheiere a ostilităţilor. În toată perioada războiului Crimeei, coaliţia antirusă a desfăşurat o febrilă activitate politico-diplomatică, elaborându-se numeroase proiecte ce urmau a fi puse în aplicare odată cu încheierea păcii. Lucrările Congresului de pace de la Paris, începute în februarie 1856, s-au încheiat prin semnarea unui Tratat, la 18/30 martie 1856, document de marcantă însemnătate în evoluţia ulterioară a României. Se puneau capăt celor 25 de ani de protectorat rus asupra Ţării Româneşti şi Moldovei, fiind menţinută suzeranitatea otomană, dar sub garanţia puterilor europene (Franţa, Marea Britanie, Austria, Rusia, Prusia şi Regatul Sardiniei). Partea otomană se obliga să respecte administraţia independentă şi naţională a Principatelor, precum şi deplina libertate a cultului, a legislaţiei, a comerţului şi navigaţiei. Se hotărăşte, de asemenea, convocarea Adunării (Divanului) ad-hoc, care să se pronunţe asupra organizării viitoare a celor două ţări. Se stabilea libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralitatea Mării Negre. Totodată, prin Tratatul de pace, Rusia retroceda Moldovei judeţele Bolgrad, Cahul şi Ismail din sudul Basarabiei. Dar marele deziderat al românilor din acel mijloc de veac - Unirea - nu era soluţionat. În realitate, deşi lăsate în suspensie, marilor probleme ale naţiunii române li s-a oferit prin tratat, care nu a dat însă o soluţie, un cadru prielnic de împlinire. Era un mare câştig, deoarece se ieşise din inerţia unui regim internaţional anacronic şi chestiunea românească se găsea sub incidenţa unei îndepărtate rezolvări. Rolul cel mai de seamă în găsirea soluţiilor va reveni însă românilor însăşi. Profitând de o nouă situaţie, ei aveau să realizeze cu inteligenţă politică şi dăruire România.
Tratatul de la Paris stabilise convocarea în fiecare ţară a unui Divan ad-hoc, ales pe o largă bază reprezentativă, cu dreptul de a exprima doleanţe. Totodată, în Principate, o Comisie internaţională formată din reprezentanţii Puterilor Garante urma să ancheteze la faţa locului şi apoi, pe baza concluziilor ei şi a dezbaterilor celor două Divanuri, trebuia să-şi formuleze recomandările către o nouă conferinţă a puterilor respective. Era inaugurată o luptă hotărâtoare între dorinţele şi voinţa românilor, pe de o parte şi tendinţele marilor puteri, de alta, care, deşi divergente, tindeau firesc către compromisuri nu întotdeauna favorabile aspiraţiilor românilor.
În iulie 1856, în locul domnitorilor celor două Principate (Barbu Ştirbei şi Grigore Alexandru Ghica), cărora li se încheia perioada de şapte ani de domnie hotărâtă prin Convenţia de la Balta - Liman (1849), sunt numiţi caimacami (locţiitori domneşti): în Ţara Românească - Alexandru Dimitrie Ghica, fost domn regulamentar, iar în Moldova - boierul Teodor Balş. Turcofil, conservator şi separatist, sprijinit de Viena şi Istanbul, Balş reintroduce cenzura, interzice presa unionistă şi persecută pe membrii Partidei Naţionale. Îi succede, în urma decesului, ultraconservatorul Nicolae Conachi - Vogoride. Începând cu luna octombrie 1856, reprezentanţii puterilor garante au început să dezbată cu dregătorii otomani conţinutul firmanului electoral în temeiul căruia urmau că fie aleşi deputaţi în Adunările ad-hoc. Discuţiile nu se vor încheia decât la 26 decembrie 1856/7 ianuarie 1857, când proiectul a întrunit consensul, după ce găsiseră soluţii atât în ceea ce privea delimitarea noii frontiere din sudul Basarabiei dintre Rusia şi Moldova, cât şi retragerea trupelor de ocupaţie austriece din Principate şi a flotei britanice din Marea Neagră. Firmanul, aprobat de sultan al 14/26 ianuarie 1857, a fost comunicat într-un cadru solemn la Bucureşti şi la Iaşi.
După ce firmanul electoral a fost cunoscut şi a luat sfârşit ocupaţia străină în ambele Principate, mişcarea naţională şi-a intensificat activitatea, şi-a desăvârşit formele organizatorice şi şi-a definit programul. În capitalele ambelor ţări s-au alcătuit comitete electorale centrale ale Unirii, care au supravegheat şi îndrumat mişcarea în judeţe şi ţinuturi şi, în acelaşi timp, au acţionat în conlucrare cu fruntaşii unionişti din cealaltă ţară, ca şi cu fruntaşii revoluţionari din exil. Unioniştii moldoveni îşi propuneau să realizeze Unirea Principatelor, obţinerea neutralităţii noului stat - după exemplul Belgiei - şi a confirmării autonomiei sale, un prinţ ereditar dintr-o dinastie străină, dar neaparţinând unui stat limitrof şi o Adunare care să reprezinte interesele întregii naţii. În Ţara Românească, conducerea Partidei Naţionale a adoptat un program identic în punctele principale celui moldovean.
La 7/19 iulie 1857 au început alegerile pentru Adunarea ad-hoc din Moldova, falsificate de caimacamul Nicolae Conachi - Vogoride. Puterile Garante au adresat note de protest, urmate chiar de ruperea relaţiilor diplomatice cu Poarta, tensiunea internaţională fiind deosebit de gravă. Pentru evitarea unui nou conflict armat, în ziua de 28 iulie/9 august 1857 a avut loc, la Osborne, întâlnirea dintre Napoleon al III-lea şi regina Victoria. Marea Britanie accepta anularea alegerilor şi se angaja ca, alături de Franţa, să pretindă acest lucru Imperiului Otoman, iar Franţa se mulţumea cu o unire administrativă, cu instituţii similare, renunţând însă la varianta unirii sub un prinţ străin.
Noile alegeri, din august (Moldova) şi septembrie (Ţara Românească) s-au soldat cu o majoritate unionistă în Moldova şi una conservatoare în Ţara Românească. Este evident că Adunările ad-hoc din 1857 au dat prilej afirmării unei noi atitudini de către români. Tratatul de la Paris crease un nou statut internaţional şi românii, prin reprezentanţii lor, au ştiut să-l folosească pentru a-şi afirma cu energie drepturile, a pretinde abandonarea vechiului sistem de relaţii cu puterea suzerană, dar şi cu celelalte puteri şi pentru a reclama dreptul lor de deplină autonomie şi chiar, în perspectivă, de neatârnare deplină. Comisia de informare a marilor puteri şi-a întocmit raportul, cum era de aşteptat, nu în deplină înţelegere şi l-a înaintat Conferinţei de la Paris, care s-a deschis la 10/22 mai, încheindu-şi lucrările la 7/19 august 1858. Din nou, ca şi în 1856 şi într-un mod de altfel firesc, Puterile Garante s-au dovedit, aşa cum spunea un contemporan, „nişte părinţi adoptivi care nu se puteau înţelege asupra viitorului copiilor ce le fuseseră daţi în grijă”. Problemele româneşti au fost ample şi, de obicei, neînţelegător dezbătute. Nu s-a putut ajunge la un consens în privinţa Unirii, deşi aceasta fusese cerută de cele două Adunări ad-hoc. Soluţia la care puterile au ajuns - Convenţia de la Paris - a fost un compromis care a dat naştere unor situaţii paradoxale: o titulatură unificatoare - Principatele Unite - în spatele căreia se ascundea separaţia, fiind menţinuţi doi domni, două guverne, două administraţii şi două adunări legislative. Totuşi, în convenţia realizată au pătruns şi unele stipulaţii „unioniste”. S-a prevăzut a fi constituite o Comisie Centrală Legislativă şi o Curte de Casaţie, amândouă cu sediul la Focşani, chiar pe graniţa celor două ţări şi având funcţii comune. Salvatoare pentru mişcarea naţională românească avea, mai ales, să se dovedească prevederea prin care se stabilea o egalitate de drepturi, într-o ţară sau alta, pentru locuitorii celor două Principate.
Convenţia a fost întâmpinată cu lipsă de entuziasm în Principate, deoarece nu acorda Unirea. Fruntaşii mişcării Naţionale au ştiut însă să folosească cu pricepere situaţia ce se crease. Avea să fie inaugurată o crâncenă campanie electorală, deşi aparent era vorba doar de un cerc limitat de alegători, însumând doar câteva mii de oameni. În realitate, în atmosfera efervescentă care continua, naţiunea se considera mai departe implicată în tot cursul evenimentelor şi ea avea să dovedească forţa şi eficienţa ei. Dacă în Ţara Românească împrejurările nu păreau să favorizeze îndeplinirea obiectivelor naţionale, în Moldova domnea o atmosferă optimistă. Când, la 28 decembrie 1858/9 ianuarie 1859, au fost deschise lucrările Adunării Elective, mulţimea i-a salutat pe deputaţi cu strigăte de „Trăiască Unirea!”. Partida Naţională dispunea de majoritate în Adunarea Electivă, dar compoziţia ei era eterogenă şi ea nu avea, până aproape de momentul alegerii domnului, un candidat propriu. Dar interesele naţionale s-au dovedit a fi mai puternice decât legăturile şi interesele personale, iar în ziua hotărâtoare de 9/17 ianuarie 1859, când Adunarea Electivă s-a întrunit pentru a-l alege pe domn, Alexandru Ioan Cuza a întrunit unanimitatea voturilor celor 48 de deputaţi prezenţi. Victoria repurtată în Moldova a reprezentat, fără îndoială, un puternic stimulent pentru reprezentanţii aripii radicale a Partidei Naţionale din Ţara Românească. Aici conservatorii obţinuseră, în urma alegerilor, majoritatea mandatelor. În principiu, nici unul din candidaţii la domnie nu respingea Unirea, în eventualitatea în care aceasta s-ar fi realizat sub sceptrul său. În condiţiile create, Partida Naţională – fiind în minoritate în Adunare – a apelat la sprijin popular, ca ultimă soluţie pentru a asigura victoria cauzei naţionale. În pofida măsurilor restrictive, când Adunarea Electivă şi-a deschis lucrările la 22 ianuarie/3 februarie 1859, sediul reprezentanţei naţionale era înconjurat de o mare mulţime, care timp de 3 zile s-a manifestat şi a acţionat la îndemnul grupării liberal - radicale. În dimineaţa zilei de 24 ianuarie/5 februarie, deputaţii Partidei Naţionale urmau să propună alegerea domnitorului Moldovei, într-o şedinţă secretă a Adunării. Ipoteza unei duble alegeri fusese prevăzută în cercurile diplomatice încă din cursul ultimelor luni ale anului 1858. De ea pomeneşte consulul general austriac, ministrul de externe al Austriei, consulul Angliei la Iaşi, ministrul Belgiei la Viena şi alţi diplomaţi. În dimineaţa zilei de 24 ianuarie, într-o şedinţă secretă, reprezentantul Partidei Naţionale, pledând în favoarea principiului Unirii şi subliniind legalitatea actului, în conformitate cu „spiritul Convenţiei”, a propus alegerea lui Alexandru Ioan Cuza şi ca domn al Ţării Româneşti. Deputaţii majorităţii conservatoare, având şi ei simţăminte unioniste, au acceptat să renunţe la candidaţii lor, dându-şi votul lui Cuza. Reveniţi în şedinţă publică, într-o atmosferă de entuziasm patriotic care a făcut o vie impresie chiar şi în rândul adversarilor străini ai Unirii, toţi cei 64 de deputaţi l-au consacrat pe Alexandru Ioan Cuza ca domn al Ţării Româneşti. Se încheia astfel, după expresia lui Ion Ghica „una din cele mai frumoase pagini ale istoriei noastre”.
Dubla alegere a fost recunoscută de ansamblul puterilor garante şi de puterea suzerană, dar condiţionată numai pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi cu menţinerea separaţiei politico-administrative a celor două ţări.„Actul energic al întregii naţiuni române”, după cum just se exprima Mihail Kogălniceanu, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a reprezentat rezultatul concret al eforturilor generaţiei paşoptiste, evenimentul reflectând măsura în care simţămintele patriotice îşi găsiseră o încununare într-o soluţionare îndrăzneaţă şi inteligentă a unei probleme fundamentale a existenţei istorice a românilor dar, totodată, şi a unei probleme europene.
Manuel STĂNESCU
• Apărut în Observatorul militar, anul XVII, nr. 3(935)/2008
24 IANUARIE 1859
După mai bine de două secole de la prima încercare de unificare a românilor într-un singur stat – să recunoaştem, cu conotaţii politice, nu naţionale – generaţia de la 1848, instruită în marile universităţi europene, pătrunsă de spiritul vremurilor şi hotărâtă să depăşească toate barierele politice ridicate de conjunctura internaţională pentru împlinirea dezideratului – Unirea, reuşea, în 1859, să pună piatra de temelie a României moderne.
Contextul internaţional al Unirii
La jumătatea secolului XIX, Rusia devenea principala putere a Europei, hotărâtă să-şi împingă hegemonia cât mai departe spre vest, profitând de crizele politice şi sociale care afectau atât Franţa şi Austria, cât mai ales Imperiul otoman. Mizând pe o conjunctură internaţională favorabilă, Rusia ocupă, în iunie - iulie 1853, Principatele Române, fără o declaraţie prealabilă de război, convinsă fiind că poate pune capăt dominaţiei otomane la gurile Dunării şi strâmtori. Îngrijorate de expansiunea ţaristă, Anglia şi Franţa se manifestă în favoarea unei intervenţii împotriva Rusiei. Încurajat de atitudinea puterilor occidentale, Imperiul Otoman declară război Rusiei, la 4/16 octombrie 1853. Începea războiul Crimeei (1853-1856), purtat între Rusia, pe de o parte şi Imperiul Otoman, Marea Britanie, Franţa şi Regatul Sardiniei, pe de altă parte, un conflict ce avea să aducă în prim-planul politicii europene, pentru prima oară, soarta singurului popor latin din răsăritul Europei.
Moartea ţarului Nicolae I (în primăvara anului 1855, fiind succedat de Alexandru al II-lea) şi evoluţia operaţiunilor militare, care au culminat cu pierderea Sevastopolului (septembrie 1855), au determinat Rusia să caute o încheiere a ostilităţilor. În toată perioada războiului Crimeei, coaliţia antirusă a desfăşurat o febrilă activitate politico-diplomatică, elaborându-se numeroase proiecte ce urmau a fi puse în aplicare odată cu încheierea păcii. Lucrările Congresului de pace de la Paris, începute în februarie 1856, s-au încheiat prin semnarea unui Tratat, la 18/30 martie 1856, document de marcantă însemnătate în evoluţia ulterioară a României. Se puneau capăt celor 25 de ani de protectorat rus asupra Ţării Româneşti şi Moldovei, fiind menţinută suzeranitatea otomană, dar sub garanţia puterilor europene (Franţa, Marea Britanie, Austria, Rusia, Prusia şi Regatul Sardiniei). Partea otomană se obliga să respecte administraţia independentă şi naţională a Principatelor, precum şi deplina libertate a cultului, a legislaţiei, a comerţului şi navigaţiei. Se hotărăşte, de asemenea, convocarea Adunării (Divanului) ad-hoc, care să se pronunţe asupra organizării viitoare a celor două ţări. Se stabilea libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralitatea Mării Negre. Totodată, prin Tratatul de pace, Rusia retroceda Moldovei judeţele Bolgrad, Cahul şi Ismail din sudul Basarabiei. Dar marele deziderat al românilor din acel mijloc de veac - Unirea - nu era soluţionat. În realitate, deşi lăsate în suspensie, marilor probleme ale naţiunii române li s-a oferit prin tratat, care nu a dat însă o soluţie, un cadru prielnic de împlinire. Era un mare câştig, deoarece se ieşise din inerţia unui regim internaţional anacronic şi chestiunea românească se găsea sub incidenţa unei îndepărtate rezolvări. Rolul cel mai de seamă în găsirea soluţiilor va reveni însă românilor însăşi. Profitând de o nouă situaţie, ei aveau să realizeze cu inteligenţă politică şi dăruire România.
Tratatul de la Paris stabilise convocarea în fiecare ţară a unui Divan ad-hoc, ales pe o largă bază reprezentativă, cu dreptul de a exprima doleanţe. Totodată, în Principate, o Comisie internaţională formată din reprezentanţii Puterilor Garante urma să ancheteze la faţa locului şi apoi, pe baza concluziilor ei şi a dezbaterilor celor două Divanuri, trebuia să-şi formuleze recomandările către o nouă conferinţă a puterilor respective. Era inaugurată o luptă hotărâtoare între dorinţele şi voinţa românilor, pe de o parte şi tendinţele marilor puteri, de alta, care, deşi divergente, tindeau firesc către compromisuri nu întotdeauna favorabile aspiraţiilor românilor.
În iulie 1856, în locul domnitorilor celor două Principate (Barbu Ştirbei şi Grigore Alexandru Ghica), cărora li se încheia perioada de şapte ani de domnie hotărâtă prin Convenţia de la Balta - Liman (1849), sunt numiţi caimacami (locţiitori domneşti): în Ţara Românească - Alexandru Dimitrie Ghica, fost domn regulamentar, iar în Moldova - boierul Teodor Balş. Turcofil, conservator şi separatist, sprijinit de Viena şi Istanbul, Balş reintroduce cenzura, interzice presa unionistă şi persecută pe membrii Partidei Naţionale. Îi succede, în urma decesului, ultraconservatorul Nicolae Conachi - Vogoride. Începând cu luna octombrie 1856, reprezentanţii puterilor garante au început să dezbată cu dregătorii otomani conţinutul firmanului electoral în temeiul căruia urmau că fie aleşi deputaţi în Adunările ad-hoc. Discuţiile nu se vor încheia decât la 26 decembrie 1856/7 ianuarie 1857, când proiectul a întrunit consensul, după ce găsiseră soluţii atât în ceea ce privea delimitarea noii frontiere din sudul Basarabiei dintre Rusia şi Moldova, cât şi retragerea trupelor de ocupaţie austriece din Principate şi a flotei britanice din Marea Neagră. Firmanul, aprobat de sultan al 14/26 ianuarie 1857, a fost comunicat într-un cadru solemn la Bucureşti şi la Iaşi.
După ce firmanul electoral a fost cunoscut şi a luat sfârşit ocupaţia străină în ambele Principate, mişcarea naţională şi-a intensificat activitatea, şi-a desăvârşit formele organizatorice şi şi-a definit programul. În capitalele ambelor ţări s-au alcătuit comitete electorale centrale ale Unirii, care au supravegheat şi îndrumat mişcarea în judeţe şi ţinuturi şi, în acelaşi timp, au acţionat în conlucrare cu fruntaşii unionişti din cealaltă ţară, ca şi cu fruntaşii revoluţionari din exil. Unioniştii moldoveni îşi propuneau să realizeze Unirea Principatelor, obţinerea neutralităţii noului stat - după exemplul Belgiei - şi a confirmării autonomiei sale, un prinţ ereditar dintr-o dinastie străină, dar neaparţinând unui stat limitrof şi o Adunare care să reprezinte interesele întregii naţii. În Ţara Românească, conducerea Partidei Naţionale a adoptat un program identic în punctele principale celui moldovean.
La 7/19 iulie 1857 au început alegerile pentru Adunarea ad-hoc din Moldova, falsificate de caimacamul Nicolae Conachi - Vogoride. Puterile Garante au adresat note de protest, urmate chiar de ruperea relaţiilor diplomatice cu Poarta, tensiunea internaţională fiind deosebit de gravă. Pentru evitarea unui nou conflict armat, în ziua de 28 iulie/9 august 1857 a avut loc, la Osborne, întâlnirea dintre Napoleon al III-lea şi regina Victoria. Marea Britanie accepta anularea alegerilor şi se angaja ca, alături de Franţa, să pretindă acest lucru Imperiului Otoman, iar Franţa se mulţumea cu o unire administrativă, cu instituţii similare, renunţând însă la varianta unirii sub un prinţ străin.
Noile alegeri, din august (Moldova) şi septembrie (Ţara Românească) s-au soldat cu o majoritate unionistă în Moldova şi una conservatoare în Ţara Românească. Este evident că Adunările ad-hoc din 1857 au dat prilej afirmării unei noi atitudini de către români. Tratatul de la Paris crease un nou statut internaţional şi românii, prin reprezentanţii lor, au ştiut să-l folosească pentru a-şi afirma cu energie drepturile, a pretinde abandonarea vechiului sistem de relaţii cu puterea suzerană, dar şi cu celelalte puteri şi pentru a reclama dreptul lor de deplină autonomie şi chiar, în perspectivă, de neatârnare deplină. Comisia de informare a marilor puteri şi-a întocmit raportul, cum era de aşteptat, nu în deplină înţelegere şi l-a înaintat Conferinţei de la Paris, care s-a deschis la 10/22 mai, încheindu-şi lucrările la 7/19 august 1858. Din nou, ca şi în 1856 şi într-un mod de altfel firesc, Puterile Garante s-au dovedit, aşa cum spunea un contemporan, „nişte părinţi adoptivi care nu se puteau înţelege asupra viitorului copiilor ce le fuseseră daţi în grijă”. Problemele româneşti au fost ample şi, de obicei, neînţelegător dezbătute. Nu s-a putut ajunge la un consens în privinţa Unirii, deşi aceasta fusese cerută de cele două Adunări ad-hoc. Soluţia la care puterile au ajuns - Convenţia de la Paris - a fost un compromis care a dat naştere unor situaţii paradoxale: o titulatură unificatoare - Principatele Unite - în spatele căreia se ascundea separaţia, fiind menţinuţi doi domni, două guverne, două administraţii şi două adunări legislative. Totuşi, în convenţia realizată au pătruns şi unele stipulaţii „unioniste”. S-a prevăzut a fi constituite o Comisie Centrală Legislativă şi o Curte de Casaţie, amândouă cu sediul la Focşani, chiar pe graniţa celor două ţări şi având funcţii comune. Salvatoare pentru mişcarea naţională românească avea, mai ales, să se dovedească prevederea prin care se stabilea o egalitate de drepturi, într-o ţară sau alta, pentru locuitorii celor două Principate.
Convenţia a fost întâmpinată cu lipsă de entuziasm în Principate, deoarece nu acorda Unirea. Fruntaşii mişcării Naţionale au ştiut însă să folosească cu pricepere situaţia ce se crease. Avea să fie inaugurată o crâncenă campanie electorală, deşi aparent era vorba doar de un cerc limitat de alegători, însumând doar câteva mii de oameni. În realitate, în atmosfera efervescentă care continua, naţiunea se considera mai departe implicată în tot cursul evenimentelor şi ea avea să dovedească forţa şi eficienţa ei. Dacă în Ţara Românească împrejurările nu păreau să favorizeze îndeplinirea obiectivelor naţionale, în Moldova domnea o atmosferă optimistă. Când, la 28 decembrie 1858/9 ianuarie 1859, au fost deschise lucrările Adunării Elective, mulţimea i-a salutat pe deputaţi cu strigăte de „Trăiască Unirea!”. Partida Naţională dispunea de majoritate în Adunarea Electivă, dar compoziţia ei era eterogenă şi ea nu avea, până aproape de momentul alegerii domnului, un candidat propriu. Dar interesele naţionale s-au dovedit a fi mai puternice decât legăturile şi interesele personale, iar în ziua hotărâtoare de 9/17 ianuarie 1859, când Adunarea Electivă s-a întrunit pentru a-l alege pe domn, Alexandru Ioan Cuza a întrunit unanimitatea voturilor celor 48 de deputaţi prezenţi. Victoria repurtată în Moldova a reprezentat, fără îndoială, un puternic stimulent pentru reprezentanţii aripii radicale a Partidei Naţionale din Ţara Românească. Aici conservatorii obţinuseră, în urma alegerilor, majoritatea mandatelor. În principiu, nici unul din candidaţii la domnie nu respingea Unirea, în eventualitatea în care aceasta s-ar fi realizat sub sceptrul său. În condiţiile create, Partida Naţională – fiind în minoritate în Adunare – a apelat la sprijin popular, ca ultimă soluţie pentru a asigura victoria cauzei naţionale. În pofida măsurilor restrictive, când Adunarea Electivă şi-a deschis lucrările la 22 ianuarie/3 februarie 1859, sediul reprezentanţei naţionale era înconjurat de o mare mulţime, care timp de 3 zile s-a manifestat şi a acţionat la îndemnul grupării liberal - radicale. În dimineaţa zilei de 24 ianuarie/5 februarie, deputaţii Partidei Naţionale urmau să propună alegerea domnitorului Moldovei, într-o şedinţă secretă a Adunării. Ipoteza unei duble alegeri fusese prevăzută în cercurile diplomatice încă din cursul ultimelor luni ale anului 1858. De ea pomeneşte consulul general austriac, ministrul de externe al Austriei, consulul Angliei la Iaşi, ministrul Belgiei la Viena şi alţi diplomaţi. În dimineaţa zilei de 24 ianuarie, într-o şedinţă secretă, reprezentantul Partidei Naţionale, pledând în favoarea principiului Unirii şi subliniind legalitatea actului, în conformitate cu „spiritul Convenţiei”, a propus alegerea lui Alexandru Ioan Cuza şi ca domn al Ţării Româneşti. Deputaţii majorităţii conservatoare, având şi ei simţăminte unioniste, au acceptat să renunţe la candidaţii lor, dându-şi votul lui Cuza. Reveniţi în şedinţă publică, într-o atmosferă de entuziasm patriotic care a făcut o vie impresie chiar şi în rândul adversarilor străini ai Unirii, toţi cei 64 de deputaţi l-au consacrat pe Alexandru Ioan Cuza ca domn al Ţării Româneşti. Se încheia astfel, după expresia lui Ion Ghica „una din cele mai frumoase pagini ale istoriei noastre”.
Dubla alegere a fost recunoscută de ansamblul puterilor garante şi de puterea suzerană, dar condiţionată numai pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi cu menţinerea separaţiei politico-administrative a celor două ţări.„Actul energic al întregii naţiuni române”, după cum just se exprima Mihail Kogălniceanu, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a reprezentat rezultatul concret al eforturilor generaţiei paşoptiste, evenimentul reflectând măsura în care simţămintele patriotice îşi găsiseră o încununare într-o soluţionare îndrăzneaţă şi inteligentă a unei probleme fundamentale a existenţei istorice a românilor dar, totodată, şi a unei probleme europene.
Manuel STĂNESCU
• Apărut în Observatorul militar, anul XVII, nr. 3(935)/2008
Comentarii
Trimiteți un comentariu
"Poţi face întodeauna mai mult decât ai crezut.
Cultivă-ţi voinţa.Dacă eşti în stare să urci, nimic nu-ţi va fi cu neputinţă.
Un obstacol e o nouă problemă. Nu există obstacol care, oricât de puţină voinţă ai avea, să nu se preschimbe într-o trambulină, într-un prilej de a te înălţa di nou.
Pe cei tari, nesiguranţa îi înăbuşă. Adevăratul curaj nu înseamnă să aştepţi în linişte evenimentele, ci dimpotrivă, să alergi înaintea lor, ca să le cunoşti cu o clipă mai devreme şi să le primeşti."
Roger Martin du Gard